O intrebare: La ce s-au gandit Cornel Nistorescu sau Petre Mihai Bacanu cand si-au vandut actiunile unor „prestigioase grupuri de presa internationale”?

 

Libertatea de expresie este o parte esentiala a democratiei. Dar cine are nevoie de democratie? In afara catorva nebuni, care au existat dintotdeauna si peste tot, restul lumii vrea doar sa traiasca. Adica sa aiba parte de o sclavie cat mai confortabila: paine alba (mai proasta decat cea neagra) si circ (din cel tembel) - la o adica si apa curenta (chiar daca impura) si caldura (chiar daca la un pret umflat).

Daca oamenii ar avea nevoie de democratie ar cumpara si presa independenta - nu doar detergentul la moda. (Atentie, urmeaza o fraza cenzurata pe motiv de elitism extremist la suparare. „Publicul de tip cretinoid consuma presa de tip tabloid”). Ca urmare, presa de informare moare. Menirea ei este sa apere interesul public, numai ca publicul nu simte, in mod natural, nevoia sa i se apere decat dreptul la ignoranta si nepasare.

Sa spui adevarul nu e o afacere. Dar un jurnal poate fi o mare afacere.

 

De cealalta parte, dictonul capitalismului este „munceste, cumpara, mori". De aceea in regimurile cele mai capitalist-dezvoltate, presa este folosita nu atat cu scopul apararii democratiei (nici un magnat de presa nu are chef de anchete asupra provenientei primului milion al colegilor de club privat), ci la stimularea si orientarea consumului (indiferent de continutul bolului alimentar rezultat). Cu toate acestea, in Occident exista inca o presa valoroasa - tot mai stramtorata. Exista Liberation (gosit), Le Monde (centrist) dar si Le Figaro (conservator); exista The Independent si The Guardian, dar si The Times; exista The New York Times, dar si Washington Times. Simpatia politica recunoscuta si asumata este singura forma de obiectivitate a presei. Din fericire, in Occident, aceasta presa valoroasa, chit ca partizana, are si cititori/ cumparatori. Atat de multi incat isi permite sa aiba corespondenti in locurile unde se petrec fapte despre care se poate spune si altceva decat transmit televiziunile.

 

Intrucat cu televiziunile povestea este si mai simpla: sunt un mijloc de manipulare atat de bun incat nu pot scapa din gheara coalitiilor formate de magnati si politicieni, indiferent de culoare politica. In SUA, este greu de spus ca CNN ar avea simpatii democrate - dar Fox este fatis in tabara neo-conservatorilor republicani (chiar ca „born again christians”, dupa recentele alegri). In Romania, televiziunile sunt create special pentru a fi puse in slujba Politicului; prin aceasta mezalianta cu Legislativul/ Executivul/ Judecatorescul, patronii posturilor TV isi pot inmulti averile in afara legilor - pietei -, sprijiniti de decizii politice si nevizitati de controlori.

 

In Romania, in seara Revolutiei, grupuri de jurnalisti au aruncat pe ferestrele redactiilor cartile rosii ale catehismului comunist. Toate gazetele s-au numit „libere” (uneia chiar i-a ramas numele Libertatea...). Iar jurnalistii s-au pus pe hulit la comunisti. O data cu despartirea apelor in CPUN, gazetarii liberi s-au arondat unei optiuni politice sau alteia. Iar unii dintre ei au devenit nu doar sefii, dar si patronii celorlalti. Partidele si-au facut foi sau au colaborat cu jurnale.

Apoi Ion Cristoiu a inventat presa populara in Romania. Gaina cu trei picioare s-a dovedit o closca cu pui de aur vii. Modelul a avut multi epigoni. Mai ales intre patroni. Dar modelul era unul occidental. La scurt timp au venit si insisi occidentalii, care le-au cumparat. Au platit bani buni pe ziare cu un nume pe piata pentru a face si mai multi bani buni. Dupa formula occidentala, foarte lucrativa: presa de tip tabloid. Daca sunt prea putini romanii care cumpara presa de informare, atunci vor primi doar presa mondena. In paranteza, patronii marilor trusturi media stiu ca cele mai bune afaceri se fac impreuna cu Puterea - eventual, si cu Opozitia, daca aceasta are sanse sa ajunga la putere.

 

Ceea ce se intampla acum la EvZ sau la RL este ceea ce se intampla in orice firma privata: patronii dicteaza politica firmei - adica produsele si salariile. Si, din punct de vedere economic, politica pro-PNTCD, de pilda, este una falimentara, intrucat „crestin-democratia” nu are public in Romania. Abia ulterior „intruziunea patronatului in politica editoriala” rimeaza cu ceea ce se intampla „in gazetele si televiziunile baronilor PSD”: cantarea realizarilor puternicilor si santajarea opozantilor prin amenintarea cu opinia publica.

Si, la urma urmei, este ceea ce se intampla si in tarile civilizate. Serge Dassault a cumparat, recent, grupul eitorial francez Socpresse, care detine, intre alte 60 de titluri, cotidianul Le Figaro si saptamanalul L'Express, ambele de dreapta. Magnatul a poftit demult la cele doua titluri, dar actionarii lor s-au indurat cu greu sa (i) le vanda. Cei mai tematori au fost insa jurnalistii implicati. Magnatul i-a anuntat inca dinainte sa-i cumpere, la pachet cu birourile la care scriu, ca El le va indica ideile care trebuie promovate in societate. Noul patron de presa franceza este mostenitorul imperiului Dassault, mare producator de armament de inalta performanta (in special avioane de lupta), avand intre clientii directi statul francez - plus alte state. Acum, dupa tranzactie, jurnalistii de la Le Figaro se aduna in felurite consilii care redacteaza proteste fata de „intruziunea noului patronat in politica editoriala”. La un alt capat al lumii civilizate, proprietarii titlului Far Eastern Review au desfiintat aceasta adevarata institutie de presa din Asia, tocmai din motiv de reducere a profitului: ce profit trebuie sa aiba o veritabila voce media?

Pe de alta parte, agentiile de media pun in vederea producatorilor de presa ca trebuie sa lupte pentru a mai smulge ceva din publicitatea care prefera televiziunea (preferata publicului programatic mediu).  Desi e clar ca anumite campanii se pot bucura de parfumul printului. Una dintre solutiile gasite de „presa mare” pentru este scaderea: The Times si Die Welt au trecut deja la formatul tablod sau kompakt - mai usor de citit in metrou (unde actioneaza deja cotidianele gratuite, considerate o presa ieftina, de felul celei facute in Romania de Libertatea). Daca reducerea formatului fizic la dimensiunea tabloidului nu e problema, aceasta apare din faptul ca formatul „tabloid” se impune si in presa scrisa generalista si ca tip de continut.

 

Va pasa pe cine ati votat? Va pasa cine va calareste din zori si pana-n seara? Va pasa ca donati nEUROni, continuu si obligatoriu, pentru oligarhii Romaniei? Daca da, intre alegeri, cumparati presa de informare! Daca nu, nu. Daca nu, presa independenta va deceda sau va fi aservita: dupa care va mai trebuie doar un pahar cu apa rece.

 

Parafrazand o spusa de la inceputurile natiunii romane, s-ar putea zice: „V-am dat presa, s-o pastrati!" Ca pe un lacas de zuze (scuze, buze, bluze etc)?