“TE VOI IUBI TOATĂ VIAŢA DIANA!” E ceea ce stă scris cu uriaşe litere de vopsea deasupra etajului 10 – ultimul - al unui bloc bucureştean. Trecătorii, dacă nu cumva merg cu nasu-n pământ, nu au cum s-o evite. Automobiliştii zgâindu-se la semafoare de asemenea. Ziarele au redat inscripţia anonimului îndrăgostit în fotografii, cu prisos de comentarii. Tot mai multă lume ştie de marea lui dragoste pentru Diana; e foarte posibil ca şi Diana să ştie; e foarte posibil ca şi Diana să ştie că toată lumea ştie. Firile romantice s-au minunat probabil la gândul că înfocatul graffitist şi-a primejduit viaţa escaladând blocul în punctul cel mai de vîrf, fapt ce adaugă patetism declaraţiei, alături de faptul pur şi simplu că a făcut-o publică, că a strigat-o lumii întregi. Se va fi gândit oare Diana la toate acestea? Să sperăm că da...

 

Un preţ pe măsură, evaluat însă în mărimea fondurilor, nu în riscul vieţii, îl plătesc îndrăgostiţii aceia din Occident care cumpără pagini întregi de publicitate în ziarele cele mai citite, pentru a-şi scrie şi ei declaraţiile lor de dragoste. Fiecare pentru Diana lui. Fiecare pentru publicul lui, care ar trebui în acest fel să-l cunoască, să-l admire, să-l compătimească.

 

Te iubesc! Iartă-mă! Din dragoste!... Sentimentele, până mai ieri interiorizate, se strigă azi pe platourile televiziunilor, în faţa amfiteatrelor de susţinători suspinători, ce redau în mic auditoriul naţional. Pasiunea, odinioară de nemărturisit, astăzi se comunică, se face publică, se exhibă. Feţe anonime, de oameni cinstiţi, lipsiţi de cabotinism, capătă pentru o clipă aură de vedetă. Povestea lor secretă, împărtăşită celor mulţi, primeşte, mai mult decît simpatia de moment, caracterul exemplar al unei telenovele. Câţi alţi români medii nu se regăsesc în romanul de dragoste al tânărului sculer-matriţer?! Câţi alţii – sau mai bine zis câte altele – nu somatizează suferinţele îndurate de sensibila buticăreasă?!

 

Romantismul n-a dispărut: dimpotrivă, s-a democratizat. Să-ţi strigi durerea precum un Werther, să îngenunchezi în public şi să-ţi declami iubirea cu nonşalanţa unui tenor pe scenă – acele gesturi necugetate care altădată te condamnau la balamuc - astăzi te propulsează în Olimpul, fie el şi efemer, al presei confidenţioniste. Că viaţa bate filmul - nu se mai îndoieşte nimeni. Că pasiunea învinge raţiunea – sunt dispuşi să accepte toţi. Mai ales seara, cînd televizorul vine să ne aline frustrările de peste zi. Chiar şi trădarea, până şi adulterul – sînt judecate parcă mai îngăduitor de către marele public, cel care dictează normele bunului-simţ, aşa-zisul simţ comun, atunci când acest judecător colectiv are privirea înecată în lacrimi...

 

E timpul marii dezinhibiţii? Sau al marii exhibiţii? Poate că una fără alta nici nu s-ar putea. Aşa cum nici exhibiţia nu ar fi o plăcere în lipsa plăcerii, de la polul opus, a celui ce priveşte...

Şi iată cum, din idee în idee, zapăm pe programul cel mai mediatizat, dacă nu şi cel mai vizionat, al ultimelor luni – Big Brother. Pentru românul obişnuit, aventura găştii de exhibiţionişti din Casă vine în trena unui alt show, deja trecut în romanţ - Vara Ispitelor. Cum poţi ajunge, din logodnică înşelată-n văzul tuturor, sex-bombă naţională; iar din fustangiu veros, vedetă de reclame – s-a văzut în anul şi jumătate scurs de atunci. Povestea celor doi pe care “ispita” i-a despărţit în ajun de căsnicie este emblematică pentru acest mecanism al vedetizării: despărţindu-se unul de altul, Cosmina şi donjuanul ei s-au despărţit de viaţa reală, în mod brutal şi ireversibil, pentru a fi propulsaţi în acel univers ce pare mai mult decît real (nu am greşi să-l definim suprareal), cel de dincolo de ecran.

 

Ai făcut lumea curioasă asupra propriei intimităţi? Eşti deja o vedetă. E ceea ce tentează şi subiecţii din Casa Big Brother, dincolo de câştigarea marelui premiu. Numai că aici sentimentele alese lasă loc instinctelor de junglă. "Cine va rezista?" - este întrebarea care li se aplică, în condiţiile decimării discreţionare la care sînt supuşi – plus deja obsesivul “Când se va face sex la Big Brother?”...

 

La aproape jumătate de veac de cînd Orwell îl inventa pe Big Brother, odiosul personaj fictiv (ce sintetiza însă exemplar, peste locuri şi timp, prototipul dictatorului totalitar) îşi împrumută numele unei activităţi de divertisment. “Big Brother is watching you” - este deviza sub care îşi desfăşura activitatea de filare poliţia secretă din nutopia orwelliană, la fel ca toate Securităţile şi KGB-urile din istorie. “Veniţi şi mă priviţi!” - e ceea ce spun “frăţiorii” ce se lasă filmaţi non-stop, în ipostazele cele mai anodine, sperând ca regimul acesta de auto-expunere la curiozitatea publică să îi propăşească, să îi emancipeze de banalitate şi anonimat. Aceşti tineri, complet dezinteresaţi de CNSAS şi “scandalul dosarelor”, participă la răsturnarea regulei: pînă mai ieri Marele Ochi te pândea să nu ieşi din rînd; acum te stârneşte la excentricitate şi stridenţă.

 

Plebiscitul telespectatorilor îi va cerne pînă la unul. Presa de scandal îi va înmulţi însă la loc, mai dihai, păstrînd constant vacarmul din acest colţ de lume unde, altminteri, nu prea se întâmplă nimic...

 

Florin Dumitrescu